DESPRE POEMUL ÎNTR-UN VERS ÎN CÂTEVA AMĂNUNTE ESENŢIALE

Şerban CODRIN

DESPRE  POEMUL  ÎNTR-UN  VERS  ÎN  CÂTEVA  AMĂNUNTE  ESENŢIALE

         După 1990, s-a delimitat în poezia românească un teritoriu special, vegheat de Societatea română de haiku, de revista Haiku şi de cenacluri, în Bucureşti şi în câteva mari oraşe, unde dominanta era alcătuită din cultivarea formelor foarte scurte de poezie, unele de origine extrem-orientală, niponă.

          Pe de altă parte, era apreciată orice contribuție la teoria poeziei scurte venită din afara spațiului. Astfel, poeții au aflat despre succintul eseu “Haiku”semnat de poetul Cezar Baltag, eseu retipărit şi amplu comentat în revistele şi cărțile editate. Cezar Baltag, tocmai pentru că venea din afara preocupărilor, le justifica, deci fusese acceptat pe bună dreptate ca un martor, un susținător şi un înainte mergător al numitului fenomen, când “poezie scurtă”,  când, cu o mai mare frecvență, “haiku”.

         Între timp aflasem că unii poeți îşi propuneau să reactualizeze şi să relanseze o mai veche teorie a poemului pillatian într-un vers, să propună colegilor redescoperirea, reactualizarea şi recultivarea acelei aproape uitate forme de poezie lirică, la fel, foarte scurte.

         Trebuie să recunosc, rezultatele nu prea m-au convins. Teoria degaja prea multă superficialitate, fără temeiuri critice, estetice. Citind paginile dedicate lui Ion Pillat din

ISTORIA LITERATURII de George Călinescu, am înclinat să-i dau dreptate “divinului” critic şi să am îndoieli în ceea ce priveşte noua achiziție teritorială. Poemul într-un vers mi se părea o forțare a limitelor, un refugiu fără sens.

          Între timp, au mai trecut anii, lucrurile s-au mai aşezat.

         Cu toate că studiasem cu mulți ani în urmă o impozantă carte de teorie a stilurilor

literare, preocupare impusă de cerințele mele profesionale, trecusem superficial peste un anumit capitol, apoi ignorasem câteva amănunte. Întâmplarea a făcut se reaprofundez studierea unor pagini din STILISTICA FUNCŢIONALĂ A LIMBII ROMANE, volumul I-II,  Editura Academiei Române, 1985, Bucureşti. Imediat am fost obligat să-mi schimb câteva idei preconcepute, pentru mine, nesusținute cu argumente în bineştiutul volum “Poemul românesc într-unvers” de Florin Vasiliu şi Vasile Moldovan.

         Pe autorul cercetărilor de stilistică funcțională, academicianul Ion Coteanu (1920-1997), îl cunoşteam relativ, mai ales în calitatea de fost profesor al meu la  Facultatea de limba şi literatura română. Susținea nişte cursuri de neînțeles, cu o voce înceată, de neauzit, fără tablă şi fără cretă. Nici seminariile nu ne erau, nouă studenților, de mare folos, la fel, asistentele sale ne păreau prea criptice, cu lecția neînvățată. Eram obligați să aderăm la nişte teorii abstracte, vagi, extrase din pedanteria academică. Analizam stilistic texte aproape indescifrabile, fără o bază teoretică coerentă, eram nevoiți să memorăm tot felul de teorii şi bizarerii, din această cauză examenele se transformau în adevărate coşmare.

         Totuşi, pe undeva se strecurase o greşală…

         Acum, cele două volume ale STILISTICII FUNCŢIONALE îmi apar drept nişte lucrări de înaltă competență. Pe atunci, în aceai ani ai studenției, când cercetările abia se aflau în stadii incipiente de redactare, nu avea nimeni posibilitatea nici de a le citi, nici de a le aprecia logica impecabilă, mulțimea exemplificărilor, nici de a ascede cu adevărat la rostul studierii aprofundate a stilisticii. Era o eroare, a profesorilor, care nu ne făcuseră să înțelegem importanța muncii lor oneste, dar, la prima vedere, fără nici un sens,  şi un handicap intelectual  din partea noastră, care nu aveam totuşi nici o posibilitate de a aprofunda studiile, prin lectură şi analize, oricât de neatrăgătoare ni s-ar fi părut.

         Astăzi, volumele lui Ion Coteanu răsar într-o cu totul altă lumină, mai ales citite în paralel cu STILISTICA  LIMBII  ROMÂNE de acad. Iorgu Iordan, altă lucrare de mare importanță, pe care nimeni, pe atunci, nu o recomanda studenților, probabil din cauza prea bogatei bibliografii occidentale integrate în text, inacceptată în acea epocă a anilor ’60. 

          În volumul al doilea al lucrării lui Ion Coteanu, capitolul al patrulea poartă titlul “Concentrarea expresiei” şi se referă la diferitele moduri de prescurtare a textul poetic. Unul dintre efecte este creşterea explozivă a expresivității unui context literar, vers, paragraf. Astfel, construcțiile literare eliptice de verbul predicat, construcțiile apoziționale, construcțiile absolute, condensarea prin folosirea cazului dativ în loc de genitiv conduc spre o accentuată  expresivitate. Se poate susține, de către necunoscători, că aceste elemente sunt neesențiale în literatură, unde ne bântuie idei înalte şi sentimente clocotitoare. Din contra, să fim serioşi. Literatura este, întâi şi întâi, arta cuvântului. Scriitorii îşi formează stilul de cele mai multe ori intuitiv, iar lipsa părților componente, de laborator, ale artei lor dăunează grav, cum se spune, nicidecum libertății de exprimare, cât însăşi esenței poetice în toate sensurile. Nu numai omul este stilul, pentru a repeta un adagiu clasic, ci însăşi poezia este un triumf al stilului. Forța poemelor semnate de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu nu constă atât în energia ideilor, deci a conținutului literar, cât în puterea de concentrare a stilului, deci în forma artistică a textului. În acest sens, cazul lui Nichita Stănescu poate fi considerat notoriu. Atracția poeziei sale nu constă în ceea ce spune, un şir nesfârşit de banalități, cât în debordanta energie stilistică, inclusiv prin prescurtarea şi manipularea formală a textului literar. Poeții apelează, de multe ori intuitiv, la un bogat arsenal, începând cu epitetul, comparația, metafora, paradoxul, sinecdota, metonimia. Lectura acestor voluminoase cărți deschide cu totul alte căi de înțelegere a formei textului literar, ca să nu mai spun, a redactării expresive. Avalanşa de vorbe goale în poezie devine amenințătoare  inclusiv  din lipsa conştiinței că textul trebuie prescurtat, nicidecum lungit, iar prescurtarea expresivă îşi are tehnicile ei, secretele ei, maeştrii ei, inițiații ei.

          Ion Coteanu remarcă drept o cale de concentrare a expresiei inovația poetului Ion Pillat (1891-1945) cunoscută sub numele de “poemul într-un vers”. Cu ani în urmă ignorasem acest amănunt esențial, consemnat de profesor. Iată un scurt comentariu: “Într-un fel forma cea mai concentrată a expresiei poetice, poemul într-un vers reprezintă un mesaj artistic deplin închegat, purtând în el mari şi multe deschideri semantice.” Pe o singură pagină, studiul concentrat al academicianului propune o imagine veridică şi susține, cu solid suport lingvistic, existența unui spațiu stilistic bine delimitat, cel al concentrării expresiei poetice pentru o formă literară numită “poemul într-un vers”,  considerat de cei din afara fenomenului poeziei scurte, o prezență excentrică, mai mult, de un excentrism cultivat de anumiți poeți marginali, deci cu atât mai ciudați. Aşa zisa bizarerie propusă de Ion Pillat nu este numai  descoperire genială, a unui mare poet, care ne împărtăşeşte noi soluții de expresivitate concentrată, ci un capitol din teoria stilului funcțional. Nu este nici pe departe unica ispravă a acestui creator în ceea ce priveşte limbajul poeziei. Faptul înalță importanța creației sale în preajma numelor altor mari creatori în domeniul stilului, deja menționați.

         George Calinescu respinsese propunerea lui Ion Pillat apelând la considerente de conținut literar, deci exterioare stilului, Ion Coteanu, cu remarcabilă perspicacitate, găseşte argumente formale şi descrie în amănunțime noua achiziție a poeziei descoperită de Ion Pillat.

         În acest sens, propun Societății române de haiku să tipărească şi să comenteze excelentul studiu al academicianului, să-l popularizeze printre poeți. Aici şi acum, în spațiul nostru restrâns, nu are nici un rost să intru în alte amănunte tehnice, acestea se pot discuta pe larg, cu răbdare, cu alte prilejuri. Important este faptul că intuițiile poeților au funcționat. Astfel, ei şi-au pus talentul în slujba poemului într-un vers, de la admirabilele creații ale lui Dumitru Radu la poemele lui Dan Florică şi ale altora. Au făcut-o pe un teritoriu recunoscut ca existent de însăşi stilistica poeziei şi, ca să fim malițioşi, de însăşi Academia Română. 

         În orice caz, aduc profunde şi întârziate omagii profesorului Ion Coteanu, un mare analist al stilului funcțional al limbii române literare, savant de care nu mă leagă întotdeauna amintiri tocmai plăcute, tocmai pentru faptul că nu a ştiut să se facă mai bine înțeles, însă meritele studiilor sale trebuie recunoscute şi iubitorii poemului într-un vers, poeții şi cititorii lor, au pentru ce să-i mulțumească, tocmai pentru defrişarea cu înaltă competență a un teritoriu arid, teoretic, teritoriu necunoscut, ignorat de critica literară oficială, dar cu adevărat  tentant.