Şerban CODRIN
DESPRE POEMUL
ÎNTR-UN VERS ÎN
CÂTEVA AMĂNUNTE ESENŢIALE
După 1990, s-a delimitat în poezia
românească un teritoriu special, vegheat de Societatea română de haiku, de
revista Haiku şi de cenacluri, în Bucureşti şi în câteva mari oraşe, unde
dominanta era alcătuită din cultivarea formelor foarte scurte de poezie, unele
de origine extrem-orientală, niponă.
Pe de altă parte, era apreciată orice
contribuție la teoria poeziei scurte venită din afara spațiului. Astfel, poeții
au aflat despre succintul eseu “Haiku”semnat de poetul Cezar Baltag, eseu
retipărit şi amplu comentat în revistele şi cărțile editate. Cezar Baltag,
tocmai pentru că venea din afara preocupărilor, le justifica, deci fusese
acceptat pe bună dreptate ca un martor, un susținător şi un înainte mergător al
numitului fenomen, când “poezie scurtă”,
când, cu o mai mare frecvență, “haiku”.
Între timp aflasem că unii poeți îşi
propuneau să reactualizeze şi să relanseze o mai veche teorie a poemului pillatian
într-un vers, să propună colegilor redescoperirea, reactualizarea şi
recultivarea acelei aproape uitate forme de poezie lirică, la fel, foarte
scurte.
Trebuie să recunosc, rezultatele nu
prea m-au convins. Teoria degaja prea multă superficialitate, fără temeiuri
critice, estetice. Citind paginile dedicate lui Ion Pillat din
ISTORIA
LITERATURII de George Călinescu, am înclinat să-i dau dreptate “divinului”
critic şi să am îndoieli în ceea ce priveşte noua achiziție teritorială. Poemul
într-un vers mi se părea o forțare a limitelor, un refugiu fără sens.
Între timp, au mai trecut anii,
lucrurile s-au mai aşezat.
Cu toate că studiasem cu mulți ani în
urmă o impozantă carte de teorie a stilurilor
literare,
preocupare impusă de cerințele mele profesionale, trecusem superficial peste un
anumit capitol, apoi ignorasem câteva amănunte. Întâmplarea a făcut se
reaprofundez studierea unor pagini din STILISTICA FUNCŢIONALĂ A LIMBII ROMANE,
volumul I-II, Editura Academiei Române,
1985, Bucureşti. Imediat am fost obligat să-mi schimb câteva idei preconcepute,
pentru mine, nesusținute cu argumente în bineştiutul volum “Poemul românesc
într-unvers” de Florin Vasiliu şi Vasile Moldovan.
Pe autorul cercetărilor de stilistică
funcțională, academicianul Ion Coteanu (1920-1997), îl cunoşteam relativ, mai
ales în calitatea de fost profesor al meu la
Facultatea de limba şi literatura română. Susținea
nişte cursuri de neînțeles, cu o voce înceată, de neauzit, fără tablă şi fără
cretă. Nici seminariile nu ne erau, nouă studenților, de mare folos, la fel,
asistentele sale ne păreau prea criptice, cu lecția neînvățată. Eram obligați
să aderăm la nişte teorii abstracte, vagi, extrase din pedanteria academică.
Analizam stilistic texte aproape indescifrabile, fără o bază teoretică
coerentă, eram nevoiți să memorăm tot felul de teorii şi bizarerii, din această
cauză examenele se transformau în adevărate coşmare.
Totuşi, pe undeva se strecurase o
greşală…
Acum, cele două volume ale STILISTICII
FUNCŢIONALE îmi apar drept nişte lucrări de înaltă competență. Pe atunci, în
aceai ani ai studenției, când cercetările abia se aflau în stadii incipiente de
redactare, nu avea nimeni posibilitatea nici de a le citi, nici de a le aprecia
logica impecabilă, mulțimea exemplificărilor, nici de a ascede cu adevărat la
rostul studierii aprofundate a stilisticii. Era o eroare, a profesorilor, care
nu ne făcuseră să înțelegem importanța muncii lor oneste, dar, la prima vedere,
fără nici un sens, şi un handicap
intelectual din partea noastră, care nu
aveam totuşi nici o posibilitate de a aprofunda studiile, prin lectură şi
analize, oricât de neatrăgătoare ni s-ar fi părut.
Astăzi, volumele lui Ion Coteanu răsar
într-o cu totul altă lumină, mai ales citite în paralel cu STILISTICA LIMBII
ROMÂNE de acad. Iorgu Iordan, altă lucrare de mare importanță, pe care
nimeni, pe atunci, nu o recomanda studenților, probabil din cauza prea bogatei
bibliografii occidentale integrate în text, inacceptată în acea epocă a anilor
’60.
În volumul al doilea al lucrării lui
Ion Coteanu, capitolul al patrulea poartă titlul “Concentrarea expresiei” şi se
referă la diferitele moduri de prescurtare a textul poetic. Unul dintre efecte
este creşterea explozivă a expresivității unui context literar, vers, paragraf.
Astfel, construcțiile literare eliptice de verbul predicat, construcțiile
apoziționale, construcțiile absolute, condensarea prin folosirea cazului dativ
în loc de genitiv conduc spre o accentuată
expresivitate. Se poate susține, de către necunoscători, că aceste
elemente sunt neesențiale în literatură, unde ne bântuie idei înalte şi
sentimente clocotitoare. Din contra, să fim serioşi. Literatura este, întâi şi
întâi, arta cuvântului. Scriitorii îşi formează stilul de cele mai multe ori
intuitiv, iar lipsa părților componente, de laborator, ale artei lor dăunează
grav, cum se spune, nicidecum libertății de exprimare, cât însăşi esenței
poetice în toate sensurile. Nu numai omul este stilul, pentru a repeta un
adagiu clasic, ci însăşi poezia este un triumf al stilului. Forța poemelor
semnate de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita
Stănescu nu constă atât în energia ideilor, deci a conținutului literar,
cât în puterea de concentrare a stilului, deci în forma artistică a
textului. În acest sens, cazul lui Nichita Stănescu poate fi considerat
notoriu. Atracția poeziei sale nu constă în ceea ce spune, un şir nesfârşit de
banalități, cât în debordanta energie stilistică, inclusiv prin prescurtarea şi
manipularea formală a textului literar. Poeții apelează, de multe ori intuitiv,
la un bogat arsenal, începând cu epitetul, comparația, metafora, paradoxul,
sinecdota, metonimia. Lectura acestor voluminoase cărți deschide cu totul alte
căi de înțelegere a formei textului literar, ca să nu mai spun, a redactării
expresive. Avalanşa de vorbe goale în poezie devine amenințătoare inclusiv
din lipsa conştiinței că textul trebuie prescurtat, nicidecum lungit,
iar prescurtarea expresivă îşi are tehnicile ei, secretele ei, maeştrii ei,
inițiații ei.
Ion Coteanu remarcă drept o cale de
concentrare a expresiei inovația poetului Ion Pillat (1891-1945) cunoscută sub
numele de “poemul într-un vers”. Cu ani în urmă ignorasem acest amănunt esențial,
consemnat de profesor. Iată un scurt comentariu: “Într-un fel forma cea mai
concentrată a expresiei poetice, poemul într-un vers reprezintă un mesaj
artistic deplin închegat, purtând în el mari şi multe deschideri semantice.” Pe
o singură pagină, studiul concentrat al academicianului propune o imagine
veridică şi susține, cu solid suport lingvistic, existența unui spațiu
stilistic bine delimitat, cel al concentrării expresiei poetice pentru o formă
literară numită “poemul într-un vers”,
considerat de cei din afara fenomenului poeziei scurte, o prezență
excentrică, mai mult, de un excentrism cultivat de anumiți poeți marginali,
deci cu atât mai ciudați. Aşa zisa bizarerie propusă de Ion Pillat nu este
numai descoperire genială, a unui mare
poet, care ne împărtăşeşte noi soluții de expresivitate concentrată, ci un
capitol din teoria stilului funcțional. Nu este nici pe departe unica ispravă a
acestui creator în ceea ce priveşte limbajul poeziei. Faptul înalță importanța
creației sale în preajma numelor altor mari creatori în domeniul stilului, deja
menționați.
George Calinescu respinsese propunerea
lui Ion Pillat apelând la considerente de conținut literar, deci exterioare
stilului, Ion Coteanu, cu remarcabilă perspicacitate, găseşte argumente formale
şi descrie în amănunțime noua achiziție a poeziei descoperită de Ion Pillat.
În acest sens, propun Societății
române de haiku să tipărească şi să comenteze excelentul studiu al
academicianului, să-l popularizeze printre poeți. Aici şi acum, în spațiul
nostru restrâns, nu are nici un rost să intru în alte amănunte tehnice, acestea
se pot discuta pe larg, cu răbdare, cu alte prilejuri. Important este faptul că
intuițiile poeților au funcționat. Astfel, ei şi-au pus talentul în slujba poemului
într-un vers, de la admirabilele creații ale lui Dumitru Radu la poemele lui
Dan Florică şi ale altora. Au făcut-o pe un teritoriu recunoscut ca existent de
însăşi stilistica poeziei şi, ca să fim malițioşi, de însăşi Academia Română.
În orice caz, aduc profunde şi
întârziate omagii profesorului Ion Coteanu, un mare analist al stilului
funcțional al limbii române literare, savant de care nu mă leagă întotdeauna
amintiri tocmai plăcute, tocmai pentru faptul că nu a ştiut să se facă mai bine
înțeles, însă meritele studiilor sale trebuie recunoscute şi iubitorii poemului
într-un vers, poeții şi cititorii lor, au pentru ce să-i mulțumească, tocmai
pentru defrişarea cu înaltă competență a un teritoriu arid, teoretic, teritoriu
necunoscut, ignorat de critica literară oficială, dar cu adevărat tentant.
